Cosmin Herța apicultorul care a numărat 300 de înțepături într-o noapte

Frunza de pe borcan

Am pus astăzi la loc de cinste, pe primul raft din băcănia noastră microscopică, mierea ecologică Herța. Invitatul e chiar cel care a creat brandul — Cosmin Herța, din Mărginimea Sibiului, unde, spune el, „nu se face doar brînză”.

Prima lecție pe care mi-a dat-o, înainte să apuc să gust ceva, a fost despre un cuvînt pe care îl folosim toți fără să-l verificăm: ecologic.

„Diferența dintre noi și cei care doar spun asta este o certificare.” O frunză desenată pe etichetă, acordată de o instituție acreditată — la ei, francezii de la Ecocert — care testează produsul, procesul de producție, albinele, tratamentele folosite. Un an întreg de conversie, în care ești verificat, plătești inspectori, dar n-ai voie încă să vinzi ca ecologic. „Dacă pe un borcan nu există frunza asta, nu-i certificat, orice ar scrie pe el.”

De la corporate la stup, printr-o moștenire

N-a pornit din familie de apicultori. A lucrat la birou, corporatist, și după trei ani și-a dat seama că nu e pentru el. Tatăl lui moștenise o grădină în munți, mai pitorească decît Mărginimea unde locuiau, și i-a spus: fă tu ceva acolo, noi sîntem bătrîni.

S-a dus, s-a îndrăgostit de loc, a început să facă sport acolo și să consume polen crud — „singurul aliment care conține proteină pură, plus aminoacizii necesari ca s-o asimilezi”. Nu voia să bage „nicio porcărie” în el. Cînd a văzut grădina plină de flori, gîndul a fost simplu: trebuie să-mi iau un stup, ca să mănînc chiar eu polenul de pe florile astea.

Un prieten care avea albine din copilărie nu i-a dat stupi de pomană. I-a zis să învețe întîi, altfel le omoară. A citit, s-a îndrăgostit și mai tare, și-a cumpărat doi stupi — și de-atunci a devenit exact genul de începător pe care apicultorii experimentați îl reperează instant: ridica stupul prea des să vadă ce face matca, băga degetul în faguri să guste mierea zilei. „Le stresam. Vine Cosmin, faceți-vă că lucrați.”

Un milion de albine care nu se ciocnesc niciodată

L-am rugat să-mi descrie albina pentru cineva care n-a trăit niciodată lîngă un stup.

„E plină de păr, de perișori. Și e cea mai avansată colonie de pe pămînt.” Ca să recolteze o miere curată de salcîm, duc stupii direct în mijlocul pădurii — nu la margine, unde albina ar culege și din rapița stropită de la cîmpurile vecine, cu tot cu pesticide și reziduuri. Zona de zbor a unei albine e de vreo 5 kilometri în jurul stupului, deci fuga de cultură trebuie să fie serioasă.

Cînd duc un camion cu o sută de familii — undeva între un sfert de milion și un milion de indivizi — toate zboară deodată, fără să se ciocnească. „În fața stupului e un roi negru. Dacă te uiți la cer, îl vezi negru.” Fiecare știe exact unde să meargă, ce floare e deschisă, ce dă nectar azi. „Dacă le-am vedea microscopic, ai zice că-s extraterestre.”

Noaptea cu 300 de înțepături și o fiolă expirată

I-am cerut cea mai proastă zi din cîmp. A avut-o pregătită, cuvînt cu cuvînt, ca pe o poveste spusă de multe ori și niciodată epuizată.

Plecase spre Calafat, unde salcîmul înflorește mai devreme — se socotește pe grade-zi acumulate, de la începutul anului, pînă se ajunge undeva la 2.000°. Zăpadă pe drum, priza de la telefonul mașinii a explodat, colegul care venea cu mașina mică rămas fără cum să-l contacteze. Tractoristul care trebuia să vină cu ștanga să-i tragă din noroiul pădurii sărbătorise cu o zi înainte și a uitat.

A ajuns totuși în pădure, cu viteză, prin noroi. Colegul a rămas împotmolit. Lui i s-a rupt remorca de la camion, fără să observe pe moment. A pus cîinele, un rottweiler, sub camioneta colegului, ca să-l aud dacă latră. Pe la cinci dimineața, cîinele urla ca și cum cineva îl bătea. Cosmin a fugit acolo și a găsit albinele colegului — nu ale lui — cățărate pe cîine, care era deja un pericol în ochii lor, un animal străin, sălbatic.

A tăiat lanțul, a eliberat cîinele. Albinele au sărit și pe el. „Am luat 300 de ace.”

Fără telefon, fără mașină funcțională, a mers pe jos cu cîinele leșinat, șapte-opt kilometri, pînă la un coleg dintr-o localitate vecină. Omul, care se bîlbîia, n-a putut să-l ajute direct la telefon, dar a reușit pînă la urmă să sune la șeful lui, care i-a spus unde e o fiolă de dexametazon, antihistaminic de urgență. A găsit-o, și-a făcut singur injecția, s-a așezat jos și a început să scoată acele, numărîndu-le.

„M-am uitat încă o dată pe fiolă. Era expirată de doi ani.”

A sunat la 112 pînă la urmă. A venit SMURD-ul. „Totul e bine cînd se termină cu bine.” Albinele, precizează el, nu-l cunoșteau — recunosc fețe și mirosuri, iar stupii nu erau ai lui. Pe-ale sale le lucrează în pantaloni scurți, fără mască, fără costum. „Dacă le vorbești și mergi calm, îți răspund cu zîmbete. Dacă mergi agresiv, te simt și te atacă.”

Ce ne învață iarna unui stup despre noi înșine

Am întrebat la ce semănăm cu ele. Răspunsul: la faptul că nu chiulesc niciodată. Nu există zi în care albina zice că plouă afară, nu ies azi.

Iarna e perioada în care nu ai voie să deschizi stupul din curiozitate — dacă o faci, le scazi temperatura pe care ele o mențin cu efort, ghemuindu-se, bătînd din aripi, consumîndu-și rezervele. O familie mănîncă între 10 și 15 kilograme pe iarnă.

Aici a spus lucrul pentru care merită tot interviul.

Dacă hrănești familia cu zahăr peste iarnă, costă vreo 20-30 de lei. Dacă o hrănești cu propria ei miere — cel mai ieftin sortiment fiind 82 de lei kilogramul —, costă vreo 800 de lei. Diferența de preț explică de ce mulți apicultori aleg zahărul: „Nu-i pun eu vina lor. Caută variante ca să supraviețuiască pe piață. Apicultorii nu sînt subvenționați, e foarte greu să investești și să-ți recuperezi banii.”

Numai că mierea, spune el, e medicament și pentru albine, nu doar pentru noi. „Dacă le luăm medicamentul și le dăm zahăr, e ca și cum noi ne-am hrăni doar cu pîine o iarnă întreagă, și primăvara am merge să tăiem lemne.” Rezultatul, spune el, e o albină care iese din stup primăvara slăbită, cu aripi deformate, care se tîrăște pe jos — și pe care apicultorul o „repară” cu antibiotice și hormoni, care apoi ajung, într-un fel sau altul, în mierea pe care o scoate din stupul ăla compromis.

„Vezi că și aici seamănă cu noi întru cîtva. Dacă ni se dau niște porcării în comerț să mîncăm, ne îmbolnăvim, avem apatie.” I-am zis, și mi-a confirmat exact acest lucru.

Inoxul, ruginea și saliva care face minuni

A vorbit apoi despre utilaje — despre microparticulele de plastic despre care se tot spune că ne umplu oceanele și arterele, și despre metalul care ruginește prin care trece mierea în multe fabrici mici.

„Inoxul alimentar e un aliaj special, care nu lasă reziduuri.” Butoaie de inox, centrifuge de inox, camere controlate termic. Mierea în contact cu fierul obișnuit sau cu metalul ruginit nu devine toxică — dar omoară enzimele din ea. Iar enzimele astea sînt, de fapt, secretul întreg.

„Ce face ca mierea să fie un medicament? Este saliva albinei.” Sub o lupă, în miere se văd microorganisme vii, provenite din saliva albinei. De-asta nici nu se mănîncă cu lingurițe de metal — de lemn sau de inox, atît.

Iar mierea cristalizată — cea numită de mulți „zaharisită” — nu are legătură cu zahărul. E un proces natural. Herța Bio o trece printr-un malaxor care sparge cristalele mari și o transformă în cremă tartinabilă, „ca o Nutella”. Mitul persistent, despre care a vrut să fie foarte clar: mierea încălzită peste 40°C nu devine toxică. Devine, în schimb, o miere fără enzime — adică fără motivul pentru care o cumperi.

Locul doi în Europa, surclasați de o brutărie austriacă

Herța Bioapicole e, spune el, singura companie din România nominalizată și premiată la Organic Awards al Comisiei Europene — un concurs care premiază cel mai bun fermier organic, cea mai bună fermieră, cea mai bună companie și cel mai bun retailer organic din Europa.

Au luat locul doi pe continent la categoria companii organice. Locul întîi le-a scăpat printre degete pentru că i-a surclasat cea mai mare brutărie artizanală din lume, cu sediul în Austria — 300 de angajați, 100 dintre ei frămîntă pîinea manual, panouri fotovoltaice, zero deșeuri. „Își meritau locul întîi. Nu a fost vorba doar de produse, a fost vorba de sustenabilitate.”

Au fost și la Biofach, cel mai mare tîrg internațional de produse organice din lume, în Germania — 120 de țări, hale imense. Au reprezentat România la cel mai mare tîrg organic din Asia Centrală, în Coreea de Sud. La un concurs local organizat de Roaliment, polenul lor crud a cîștigat trofeul de cel mai complex aliment din concurs, singurul produs pe care l-au înscris.

„În doi ani de zile, niciun apicultor din cei 35.000 cîți sîntem în România n-a adus atîtea premii cîte am adus noi.”

De ce nu au voie să facă miere de floarea-soarelui

Portofoliul lor certificat e mic, deliberat: patru sortimente de miere — salcîm, tei, mană, și una numită simplu „floră sălbatică”, pentru că vine strict din floră sălbatică, necultivată. Nu pot face miere de floarea-soarelui, de rapiță, de lavandă sau de pomi fructiferi, pentru că zonele astea sînt aproape mereu stropite de fermieri, iar reziduurile ajung inevitabil în produs.

Testele lor merg la un singur laborator din țară acreditat pentru pesticide și substanțe chimice — 200 de parametri chimici pe borcan, inclusiv teste de radioactivitate. În perioada războiului de la graniță, așteptarea rezultatelor a fost, spune el, cu emoții reale.

Pe lîngă miere: propolis, polen crud, păstură, și niște creme create din combinații apicole — pentru femei, cu lăptișor de matcă; pentru bărbați, cu apilarnil pentru „vitalitate și fertilitate”; și o variantă pentru copii, gîndită pe baza unor rețete vechi verificate cu studii.

Polenul care bate orice multivitamină

Un detaliu care merită reținut separat: polenul crud, spune el, conține 250 de elemente — minerale, săruri, vitamine, uleiuri esențiale, proteine, enzime. „Nicio multivitamină din farmacie nu conține mai mult de 40-45.”

Fiecare bobiță de polen vine cu un ulei diferit, în funcție de floarea pe care albina a lucrat-o. Prin uscare, polenul își pierde jumătate din proprietăți — la fel ca mierea, peste 40°C. De-aia îl recoltează de două ori pe zi și îl pun direct la congelator, unde nu îngheață de fapt, doar își păstrează structura vie.

Un semn de întrebare la 30 de lei borcanul

I-am pus întrebarea pe care mi-o pun mulți clienți fără s-o rostească: de ce e mierea bună atît de scumpă?

„Acolo e multă muncă în spate. Albina trebuie dusă în zone de recoltat, hrănită, cu grijă. Apicultorii nu sînt sustenabili — nu au un salariu, cresc, vînd, reinvestesc.” Herța a investit 100.000 de euro ca să certifice tot fluxul tehnologic ecologic.

Legat de asta, un mit repetat des: mierea nebio nu ne face rău — dar prin metal obișnuit și procesare grăbită pierde exact enzimele care o fac medicament, nu doar dulce. Restul, la supermarket, sub eticheta „miere 100% naturală”, vine adesea cu formularea vagă „amestec de miere din și din afara statelor UE” — un semn de întrebare pe care puțini îl citesc pînă la capăt.

40% pierderi într-un an și antenele 5G

Anul acesta, spune el, apicultura românească a avut 40% pierderi pe familie de albine. Cauzele pe care le numește: pesticidele, importul de mătci din zone neaclimatizate (aduc bolile lor), și — surprinzător pentru un interviu altfel foarte tehnic — undele de la antenele 5G, care ar dezorienta albina, dependentă de cîmpuri magnetice pentru navigație.

„E o problemă reală cu care se confruntă toți apicultorii din lume.” Încearcă acum să strîngă o asociație de apicultori bio, cu aceleași principii, pentru că, spune el, „cea mai mare armă a noastră e calitatea. Cînd omul gustă produsul, își dă seama că e altceva.”

Nu au buget de marketing pentru televiziune. Dar la o căutare simplă de „miere bio” pe Google, apar primii, nesponsorizat.

„N-am avut niciun măr în grădină anul ăsta”

O consecință pe care n-o legăm de obicei de albini: fără polenizare, fără fructe. Anul acesta, din cauza înghețurilor tîrzii și a climei tot mai imprevizibile, n-a avut niciun măr în propria grădină.

„Fiecare apicultor sprijinit înseamnă niște familii în plus pentru polenizare.” Nu e o metaforă — e aritmetică directă între cine cumpără borcanul de 30 de lei și cîți meri rodesc anul viitor.

Îndemnul de final

L-am rugat, ca de fiecare dată, să se adreseze direct celor care nu l-au descoperit încă.

„Sînt un apicultor din Mărginimea Sibiului. Avem un produs premiat internațional. Haideți să sprijinim producătorii români — cartoful de la vecinul, morcovul de la vecina, ouăle de la bunicul care stă la poartă. Haideți să citim o etichetă înainte să cumpărăm, să vedem ce înseamnă cu adevărat ecologic, și să investim în sănătatea noastră acum, ca să nu investim mai tîrziu în medicamente.”

Și, ca orice apicultor onest: „Testați un produs de la noi, unul singur. Dacă nu vă place, dați-ne feedback. Le așteptăm cu drag, bune sau rele.”

---

Interviul integral: