Crama Oprișor, unde o singură boabă stricată strică tot vinul
Gianina Corondan a stat de vorbă cu Gabriel Roceanu, directorul general al Cramei Oprișor. De data asta el a fost cel care a întors vizita: ea fusese la cramă, în Mehedinți, la legat și la cules, iar el a venit în băcănia de la Alt Nivel cu sticlele pe masă și cu o socoteală care explică, mai bine decât orice declarație, ce înseamnă un vin fără compromisuri.
Povestea, pe scurt
Crama Oprișor e o afacere germană așezată într-un sat din Mehedinți, care a împlinit 30 de ani în 2024. Locul are însă o vechime cu mult mai mare: în arhive, membrii familiei Brâncoveanu își împărțeau moștenitorilor „fâneațele și viile” de la Oprișor încă din anii 1600.
Aniversarea a venit cu o coincidență pe care echipa a refuzat s-o lase nefolosită. Pe 30 august 2024, la 30 de ani de cramă, au ales o parcelă de merlot și fetească neagră și au trimis în ea 30 de culegători. Anul fusese cald și secetos, strugurii au venit excesiv de dulci, iar din fermentație au rămas 30 de grame de zahăr rezidual. O ediție unică, irepetabilă.
Atunci când vrei să fii autentic și original, cauți. În situația asta nu e nevoie să cauți.
De la ultima Vizită de Lucru la cramă s-a schimbat și locul: în 2020, chiar în timpul lockdownului, au ridicat un depozit nou. Nu pentru mai multe sticle. Pentru ca sticlele să stea la temperatura și la umiditatea care trebuie.
Ce am aflat, pe scurt
O singură boabă stricată strică tot vinul. I-a spus-o și unui podgorean din zonă de la care cumpără struguri, care a întrebat, firesc, ce mare lucru sunt două boabe amestecate. Răspunsul a durat un minut și jumătate și a rămas ca standard: culegi așa, sau nu-ți cumpăr.
Ne-am lăuda aici că ne filmează cineva, că e mișto, dar de fapt ne-am minți. Un vin din struguri proști ar putea fi un vin. Și atât.
600.000 de lei pe an, numai pe curent electric. Aici stă, în cifre, refuzul compromisului. Fermentația e exotermă, degajă foarte multă căldură, iar cisternele au mantale prin care circulă lichid de răcire. Controlul temperaturii e cea mai scumpă parte din tot procesul. Se putea și altfel: bagi mustul în cisternă, îl lași să fermenteze singur, nu plătești energie. Ieftin la cules, ieftin la prelucrat, sticlă mai proastă — și ai un vin ieftin pe care piața chiar îl cere.
Compromisul ăsta, la calitate, nu-l facem niciodată. Chiar dacă ne costă mai scump, chiar dacă riscăm.
Vinul e singura băutură care are dată de naștere. E un organism viu, spune el, cu tot ce implică asta. Dacă îl rănești un pic, se vindecă, dar rămâne cicatricea. Și, spre deosebire de orice altă băutură cu alcool, nu se poate produce în flux continuu: recolta aia a fost, atâta vin s-a făcut, s-a terminat. Următoarea va fi altfel, pentru că e alt soare și altă ploaie.
De aici și supărarea lui pe autoritățile care vor să bage vinul în aceeași categorie de reglementare cu restul băuturilor: pentru un gin sau un alcool aromat cumperi materia primă de oriunde de pe glob. La vin, locul e în sticlă.
Ce contează e sub pământ, nu în poză. Ne uităm la dealuri verzi, la țărăncuțe care culeg, la struguri copți. Diferența o fac pietrișul, calcarul și microorganismele din subsol, care urcă prin rădăcină în plantă și ajung în bob. La Oprișor, zonă caldă de podiș oltenesc, aproape de Dunăre, strugurii se coc încet, iar vinurile roșii ies dense și persistente. Cine caută roșii light, spune el fără ocolișuri, are alte podgorii la dispoziție.
Recunoaște și ce nu-i iese. Au trei hectare de rizling, la care țin mult. Rizlingul oltenesc e frumos și aromat, dar nu are zglobiul și aciditatea celor din zonele reci.
Nu putem concura la nivel internațional cu rizlingul oltenesc. Nu putem.
Cea mai proastă decizie a devenit cel mai bun rosé din România. Prin 2003–2004, în frenezia replantărilor, au pus 25 de hectare de pinot noir. Vin roșu care în România nu vibrează, nu are fani, nu se cere. Ani buni a fost o eroare scumpă. Din strugurii aceia a ieșit apoi Caloian Rosé, declarat cel mai bun rosé al anului la un concurs românesc, și încă un teanc de medalii de aur.
Degustările nu mai sunt gratuite, și asta e intenționat. Au renunțat la focus grupuri și la studii de piață contractate, care nu li s-au potrivit. Acum au treisprezece oameni de vânzări împrăștiați prin țară, care organizează degustări în restaurante, cu meniu construit de bucătar în jurul vinurilor. Consumatorul plătește experiența.
Nu mai apreciază oamenii ce e gratis. Cine plătește vine să vadă dacă i se potrivește.
Nota mare la concurs nu e o obligație pentru consumator. Un pinot noir poate lua o notă excelentă de la degustătorii profesioniști — transparent, elegant, cu tanini discreți — și tot să nu-i placă omului care vrea un roșu dens, care îmbracă limba. E în regulă.
Asta e frumusețea vinului. Nu trebuie să placă. Dacă nu place, nu place. Încearcă altul.
Vinul din pastile nu mai există. E mitul cel mai rezistent despre vinul românesc. Acum 25 de ani chiar s-a întâlnit cu vin făcut din altceva decât struguri, într-o piață în care nu era nimic reglementat. De atunci, fiecare enzimă, fiecare drojdie și fiecare material filtrant folosit în vinificație se înregistrează în documente, iar laboratoarele iau sticle de pe raft și le controlează.
Pot să semnez în numele lor: nicio cramă românească prezentă în comerțul oficial nu are vin fals. Astăzi, niciuna.
Sulfiții, explicați prin Băile Herculane. Sulful e o substanță din natură, un antiseptic — de-asta se duce lumea la izvoarele sulfuroase. În vin se pune ca să țină, nu ca să dea gust, iar legea internațională a viei și vinului prevede exact cât ai voie, pe fiecare tip. La Oprișor sulfitează la limita de jos, nu la cea de sus, și își asumă riscul. Cu cât e mai mult, cu atât se simte mai tare — și cu atât mai probabil te strânge casca a doua zi.
Șprițul nu e o rușine. E cuvânt nemțesc, iar în Florența, vara, turiștii sunt întâmpinați cu afișe de „șpriț la 5 euro”. Vin alb sau rosé cu apă minerală, la 40 de grade afară, ajunge la același grad alcoolic ca berea. Ce n-are scuză, în schimb: peștele, fructele de mare sau pieptul de pui asociate cu vin roșu. Și gheața în pahar.
Eticheta Măiastru cere un minut de explicat. Pasărea măiastră are trei perechi de aripi, ca cetele de serafimi: cu una ocrotește, cu una plutește, cu una urcă spre divinitate, iar în cioc duce o floare de trandafir. E desenată alb-negru fiindcă, în legendă, frumusețea ei nu se poate asemui cu nimic — deci fiecare o colorează cum vrea. Sub ea stă un vin simplu, făcut din mai mulți struguri pe hectar, și povestea olteanului care s-a tot ridicat din perioade grele.
Ce n-ar mai face, dacă ar începe azi. N-ar planta niciun rând de viță fără sistem de irigație subteran instalat din prima. Au mizat pe vreme și, în ultimii trei ani, au suferit din cauza apei.
Concluzia: cu ce începi, dacă nu bei vin
Recomandarea lui pentru cineva căruia îi e frică de vin e un alb sec, proaspăt, fără niciun procent de maturare la butoi — din gama Măiastru sau Caloian. Sau un rosé. Iar pentru el, acasă, vinul de fiecare zi e merlotul: versatil, te veselește indiferent în ce stare ești.
Cât despre cantitate, refuză să dea o cifră universală. La 1,87 m și 104 kg, spune, moderat înseamnă pentru el altceva decât pentru altcineva. Restul regulilor sunt simple: seara, nu înainte de condus, nu pe stomacul gol, de preferat lângă mâncare și nu neapărat în fiecare zi.
Iar dacă tot te-ai hotărât să vezi cu ochii tăi, crama primește vizitatori — e un buton pe site-ul lor — și îi așteaptă începând cu luna mai, când Oltenia arată cum trebuie.
Despre cele 13.000 de sticle numerotate dintr-o singură parcelă de fetească neagră, despre vulpile care sapă gropi printre rânduri până cad tractoarele în ele, despre ce răspunde un director de cramă când Filip îl întreabă de vulpea care nu ajunge la struguri și Tudose îl roagă să-l convingă pe tatăl lui să nu mai facă vin în curte, despre Iris versus Vița de Vie și despre cântecelul de la final, se vorbește pe larg în interviu.
Lasă-l pe taică-tău să facă vin în continuare. Încurajează-l. Îmi fac eu timp, mă duc până acolo și-i arăt ce să facă. Nu e complicat.
Vezi discuția integrală:
