Wildflower, unde florile se taie sub apă
Gianina Corondan a stat de vorbă cu Diana Marinaș, de la Wildflower. A intrat în lumea florilor printr-un curs de ikebana primit cadou de la soțul ei, pe când era însărcinată și lucra în corporație. Treisprezece ani mai târziu, a îmbrăcat Festivalul Enescu în flori și a recreat o pădure într-o hală.
Povestea, pe scurt
Începutul n-a fost o vocație descoperită devreme. Era însărcinată cu primul copil, nu-i stătea mintea la tricotat, așa că făcea origami. Apoi a primit de la soțul ei un curs de ikebana.
Ăla a fost momentul în care am zis: măi, aș putea să fac asta.
Din corporație a rămas cu ceva ce spune că a salvat afacerea: știa cum se aprobă un buget, cum se negociază, cum se ține contabilitatea. Un hobby transformat în business fără partea asta, spune ea, se împiedică în primul an.
Casa de Flori a devenit între timp Wildflower, pentru că vechiul nume ajunsese prea mic. Sub el încap acum trei lucruri diferite: evenimente private, evenimente corporate și culturale, și mentenanța plantelor de birou — asta din urmă, de vreo șapte-opt ani.
Wild nu înseamnă doar că ești sălbatic, ci că ai curaj să crești în orice mediu.
Cele două reguli care fac florile să reziste
Le-a spus fără să fie întrebată de două ori, și sunt cel mai practic lucru din tot interviul.
Prima, cea de aur: tulpina se taie sub apă. Umpli un bol, bagi tulpina și tai acolo. Dacă tai în aer, aerul intră în capilare — și exact ăsta e motivul pentru care trandafirii își pleacă apoi capul. Dacă faci experimentul, o să vezi bulele ieșind din tulpină.
A doua: tot ce e lemnos intră în apă clocotită. Trandafir, liliac, crizantemă. Fierbi apa, tai tulpina, o bagi. Atât.
Ce am aflat, pe scurt
Un aranjament se gândește ca o problemă tehnică. Cât de cald e în sală, dacă merge aerul condiționat, cu cât timp înainte se montează, cât durează evenimentul. La Festivalul Enescu a ținut florile o lună întreagă: le schimba la trei zile și mergea zilnic pentru mentenanță.
Nu orice floare suportă să fie purtată. Trandafirii, manevrați mult, leșină în două ore. Garoafele, în schimb, rezistă și au culori pe care nu le bănuiai — o brățară făcută cu trei zile înainte arăta încă bine în timpul discuției.
Buretele floral e o problemă de mediu. Nu se descompune. Soluțiile le caută înapoi în timp: în ikebana și în stilurile de acum două-trei sute de ani, când buretele pur și simplu nu exista.
Plantele de birou se îngrijesc de ingineri horticoli. Nu de oricine. Dăunătorii intră pe dosul frunzei și, dacă n-ai ochiul format, îi vezi abia când planta e pierdută. Iar soluția modernă nu e insecticidul: din Olanda primești, la pliculeț, prădători naturali care mănâncă exact dăunătorul și nu ating planta.
În pandemie, echipa a adoptat plantele personale ale angajaților. Rămăseseră uitate prin birouri goale. N-au putut să le îngrijească doar pe cele din contract și să treacă pe lângă restul.
Producătorii români s-au înmulțit. Acum treisprezece ani erau unul-doi. Lalelele, zambilele și lisianthusul de la noi sunt, spune ea, mai frumoase decât ce a comandat vreodată din Olanda. Ce lipsește e infrastructura — nu există un loc unde producătorul să-și vândă marfa la adăpost.
Comenzile imposibile
Evenimentele corporate o provoacă tocmai pentru că vin cu teme absurde la prima vedere.
Tema „ciocolată”. Flori ciocolatii aproape că nu există. A folosit flori criogenate, colorate, pe un panou de mesteceni, aranjate ca și cum ciocolata curgea. De aproape nu înțelegi nimic; pe măsură ce te depărtezi, prinde formă. Ca un tablou.
Bijuterii care să pară de fier. O companie farmaceutică lansa un medicament pe bază de fier și voia brățări din flori naturale care să arate metalic. Le-a vopsit ca să pară metal de departe, dar a lăsat un mijloc galben, ca de aproape să se vadă că sunt flori.
O pădure într-o hală veche. Fără să taie nimic — a folosit brazi deja căzuți. Voia ca vizitatorul să simtă cum i se afundă piciorul în mușchi, ca la munte. A reconstruit și mirosul de pădure, și o apă curgătoare.
Miturile
Că bradul artificial e mai ecologic. Bradul de Crăciun e crescut special pentru asta, iar costul de a-l crește e mai mic decât cel de a produce unul de plastic. În Viena și în Barcelona există locuri unde îl duci după sărbători: crengile se taie și se așază pe pământ, ca să protejeze florile peste iarnă. Bradul artificial, în schimb, rămâne plastic — întrebarea ei e când se descompune.
Că e păcat să tai flori. Principiul japonez pe care îl urmează e altul: ai voie să tai o floare, dar ai responsabilitatea s-o aranjezi mai frumos decât ar fi fost în mediul ei natural. Tot din ikebana vine și povestea grădinii de iriși din care se tăiau toți, mai puțin unul — cel perfect. O singură floare o vezi cu adevărat; o sută, nu.
Că anumite flori poartă ghinion. Niciuna. Crinii au însă un miros foarte puternic, care într-o cameră mică poate da dureri de cap — și cam de-acolo vine reputația.
Concluzia: florile ca gest, nu ca cheltuială
Are o poveste pentru bărbații care se plâng că 1 martie, 8 martie și Valentine’s Day vin unul după altul. În Italia, după al Doilea Război Mondial, când nimeni nu avea bani, femeile au ieșit în stradă și au spus că nu vor flori scumpe de 8 martie: vor mimoze. Cele mai ieftine flori, care creșteau pe garduri. Obiceiul s-a păstrat, iar în Spania mimozele sunt și azi peste tot în perioada asta.
Nu e vorba de cât e de scump. E vorba de gest.
Iar pentru ea, lucratul cu pământul e altceva decât o meserie.
Bunicile noastre nici nu știau, dar meditau în timp ce își îngrijeau florile.
Despre ziua în care florile se ofileau în mâna ei și ce a înțeles din asta, despre colega care le vorbește orhideelor și înfloresc în trei zile, despre clubul prin care trimite lunar un desen și hârtie plantabilă, și despre cursurile pe care le pregătește la Barcelona, se vorbește pe larg în interviu.
Ieșiți afară. Luați flori și puneți-le în casă, chiar și în baie. Și fiți recunoscători că încă avem acces la verde.
Vezi discuția integrală:
