Mica Ilinca, brandul care știe unde se oprește

Gianina Corondan a stat de vorbă cu George Corban, de la Mica Ilinca — o fabricuță din județul Bacău, treizeci de sortimente și o regulă de creștere pe care n-am mai auzit-o formulată așa de nimeni: cresc atât cât pot să țin calitatea, iar când nu mai pot, mă opresc.

Povestea, pe scurt

Numele nu vine de la un brief de agenție. Vine de la o fetiță de trei ani. Pe soția lui George o cheamă Vasilica, iar cei doi bunici o alintau fiecare altfel — unul îi zicea Mica, celălalt Ilinca. Când, prin 2013, căutau un nume pentru brand, le-au pus cap la cap.

Tot de la bunici vine și meseria. În 1983, tataia Gheorghe, pădurar în munții Nemira, o lua pe Vasilica și pe verișorii ei la cules de fructe de pădure și ciuperci, ca să-și dea normele la ocolul silvic. Copiii ajutau. De acolo s-a virusat.

S-au căsătorit în 2013, au amenajat un spațiu, și-au scos autorizațiile, iar primul produs a intrat în piață în 2014. De unsprezece ani fac treaba asta, împreună.

Ce am aflat, pe scurt

Are o regulă de creștere cu care poți efectiv să lucrezi luni dimineața.

Eu am zis dintotdeauna că vreau să cresc atâta timp cât pot să mențin calitatea. Când nu mai pot să mențin calitatea, mă opresc. Nu mai poți să cumperi astăzi, vii mâine. Dar vreau să-ți dau aceeași calitate.

Iar limita nu e la utilaj, cum ne așteptam. E la ingredient. Dacă poți menține calitatea ingredientelor, te poți dezvolta liniștit; când ea scade, nu mai ai ce face, „chiar dacă faci la ceaun, tuci, sau faci industrial”. Limita nu e la mașină, e la ladă.

Zacusca lui nu e tradițională. E atipică. Și o spune el primul, ceea ce dezamorsează cea mai obositoare ceartă din alimentația românească:

Am spus întotdeauna că zacusca mea este atipică. Am luat baza de la bunicii noștri și am regândit-o, i-am dat o notă de modernism. Am păstrat tradiția și am adus-o în lumea noastră.

Nu concurează cu bunica. A luat de la ea și a mers mai departe.

Secretul nu e în rețetă. „Secrete n-avem. Până la urmă, ce secrete? Totul este la vedere.” Doi oameni pot face zacuscă de hribi cu aceleași ingrediente, în aceleași proporții, și tot nu iese la fel. „Eu nu pot să fac cum faci tu și nici tu cum fac eu. Nici dacă am vrea.” Ce se pierde când mâncarea e făcută în grabă e contactul cu ingredientul — hribii au nevoie de un foc anume, într-un timp anume. „Degeaba pui bun, dacă nu-l respecți.”

Zacusca de trufe a început cu câinele fratelui. Voiau o notă de mister, fratele lui are un câine de căutat trufe, așa că a plecat efectiv la căutat ca să vadă dacă sunt și în zona lor. A găsit. Câteva, cât să încerce. Crede că sunt primii din țară care au făcut-o. Și nu vând „zacuscă de ciuperci” la grămadă — vând pe soiuri, ca să simți ce e hribul, ce e gălbiorul, ce sunt ghebele.

Termenul de doi ani nu e scos din regulament. Au produs zacuscă, au ținut-o pe raft doi ani și i-au făcut analize periodice, ca să vadă când începe să-și schimbe proprietățile. Acolo unde se schimbă, acolo se opresc. Iar „expiră”, la un produs pasteurizat corect, nu înseamnă că se strică — înseamnă că nu mai face ce trebuie să facă.

Modernizează fabrica, dar nu partea care contează. Tehnologizează umplutul borcanului, pusul capacului, scrisul lotului. „Dar partea de gătit efectiv, aia a rămas a noastră, a oamenilor.” Câtă sare, cât piper, cât dafin — rămâne la ei.

Despre asociere are cel mai lucid răspuns pe care l-am primit până acum. Se încearcă, dar mai trebuie timp, „pentru că de câte ori vrei să te asociezi cu cineva în România, simt bariera comunismului. Încă ne e frică să ne asociem unul cu altul”. Iar statul, crede el, n-are nevoie să dea legi: „Legea e făcută să creeze niște limite. Aici cred că e vorba de ruperea anumitor limite.”

Concluzia: un om care cere doar o șansă

A fost cu produsele lui la Biofach, la Nürnberg, în China și în Dubai, unde a trebuit să explice unor oameni ce sunt alea ciuperci, ce sunt ăia hribi, cum le amesteci. Fiecăruia povestea de la capăt. Iar când l-am întrebat cum își laudă zacusca într-un târg unde lângă el stă un sârb cu ajvar și un bulgar cu chiopolu, a răspuns așa:

Eu nu am nimic pompos de spus despre produsele mele. Aș spune exact ceea ce fac eu. Exact așa cum fac. N-aș încerca să fac altceva.

Câte branduri românești de mâncare bună știți să numiți, așa, pe loc?

E întrebarea de la care am pornit interviul și la care primim tot mai rar un răspuns. Nu pentru că nu există — ci pentru că oamenii ăștia nu au buget de reclamă și nu vor să strige mai tare decât e cazul. George a descoperit acum două săptămâni un producător de murături grozav la doi pași de casă, la un eveniment local, fără să bănuiască măcar că există.

Așa că mesajul lui de final e și cererea noastră către voi:

Eu nu spun că suntem buni sau că suntem răi. Nu vreau să schimb calitatea cu nimic. Vreau doar o șansă. Atât. O șansă. Și pentru asta avem nevoie să guste produsele.

Despre dulceața de afine fără zahăr căreia îi recunoaște singur că „e cam greoi spus dulceață”, despre școala de urs de la Dărmănești care ține opt-nouă luni pe an și despre melodia care i se potrivește (Nothing Else Matters), se vorbește pe larg în interviu.

---

Vezi discuția integrală: